35. I’m a dreamer

EDWARD:

De cateva saptamani incoace ma scufundam intr-o stare de amorteala placuta. Nici eu nici Bella nu aveam activitate de cand ea fusese concediata, asa ca ne pierdeam timpul amandoi in fiecare zi. Si era atat de bine…

Uneori aveam impresia ca visez. Unul din acele vise care ti se par ca dureaza o vesnicie, dar care se pare ca tin doar cateva secunde. Ma asteptam sa deschid ochii, iar in jurul meu sa nu mai fie nimic, dar ochii mei erau larg deschisi si totul era acolo, iar asta ma facea sa am senzatia aia pe care o ai cand iti dai seama ca te-ai trezit prea devreme si mai ai de dormit cateva ore.

BELLA:

Stiam ca trebuia sa se termine. Stiam ca la un moment dat trebuia sa iesim, trebuia se ne confruntam din nou cu zgomotul, cu oamenii, cu slujbele obtinute sau pierdute, cu parerile in contradictoriu. Stiam ca nu puteam sa imi petrec toata viata alaturi de el in acel pat, iar singurul contact cu lumea sa fie plimbarile noastre nocturne.Stiam ca “viata” avea sa revina, dar nu voiam. Ma tineam cu indarjire de cearceaful de pe pat de parca imi oferea garantia ca nimeni nu avea sa ma ia de acolo vreodata.

-Ma duc sa mananc ceva! imi zise Edward din senin. E doar pana la bucatarie, Bella! continua el raspunzandu-mi la privirea care probabil exprima o disperare de parca m-ar fi parasit pentru totdeauna.Am oftat resemnata.

-Stii, ma duc doar sa imi iau ceva de mancare, nu te parasesc pentru alta femeie.

-Mai rau…ma parasesti pentru un sandvis! i-am raspuns eu teatrala.

EDWARD:

Gol!Gol!Gol!

Asta era cuvantu care imi descria frigiderul…dulapul si…portofelul. Nu mai aveam absolut nimic si eram sigur ca si Bella era in aceasi situatie.

In ultimele saptamani nu ne mai pasase de nimeni si nimic, traiam intr-un fel de transa, intr-o lume creata de noi pentru noi, cu ochii deschisi, pe timp de zi sau pe timp de noapte, in care ne hraneam cu propriile noastre vise. Acum lumea reala ne intrerupea visul,iar gandul ca va trebui sa ne intoarcem la vietile noastre ma lovea ca un ciocan in moalele capului.

-Nu mai avem nimic! i-am expus eu situatia perplex, iesind din bucatarie.

Bella tresari si se ridica in mijlocul patului, apoi, privind in gol, ca si cum asta ar fi cea mai mare tragedie din lume imi zise:

-Va trebui sa ne cautam ceva de lucru!

Ideea asta ii displacea ei la fel de mult ca si mie. Asta insemna sa iesim, sa vedem lumea care nu mai existase pentru noi o perioada, sa revenim la realitatea cruda, si anume: ca mai exista si alti oameni undeva afara,iar noi nu ne putem trai viata la nesfarsit fara a da ochii cu ei.

-Ce ar fi sa ne plimbam putin deocamdata. I-am zis eu incercand sa alung acea idee din capul meu.

BELLA:

-Si totusi…va trebui sa ne gasim ceva de lucru. I-am repetat eu in timp ce mergeam pe strazile reci din Seattle.

-Vrei sa nu imi mai aduci aminte de asta! imi zise el iritat.

-Crezi ca eu vreau ca asta sa se intample? l-am intrebat oprindu-ma in mijlocul strazii si fortandu-l astfel si pe el sa se opreasca. Ma simt de parca cineva m-a trezit dintr-un vis frumos, care speram sa nu se mai termine. Dar s-a terminat!Trebuie sa ne infruntam soarta din nou, pentru ca viata este aici, afara si se intampla, iar noi nu putem sta izolati in apartamentul ala sperand ca totul sa treaca pe langa noi.

-Viata este asa cum vrei tu sa fie!

-Viata cuprinde realitatea. Si nu putem trai fara sa infruntam realitatea! i-am raspuns eu mai taios decat as fi vrut.

-Bine…zise el resemnat dupa o clipa. O sa ne cautam ceva de lucru. Pana atunci…vrei sa continuam plimbarea asta?

Am continuat sa ne plimbam pe strazile reci si pustii, fara sa mai spunem un cuvant. Tacerea se lasase asupra noastra si parea ca are densitate si greutate. Stiam ca amandoi ne gandeam la ceea ce ne astepta. Mai stiam ca niciunuia dintre noi nu ne placea ceea ce ne astepta…