BELLA:
Incercam sa nu ma gandesc…Incercam din tot sufletul sa nu ma gandesc la ce se intamplase.Parea ca e ireal, parea ca, uitandu-ma in urma cu cateva ore, vizionam ca printr-o lentila de sticla propria mea viata. Nu era posibil ca apropierea dintre noi sa fi existat, iar asta incercam constant sa imi imprim in minte, insa cartea cu coperta-i lucioasa si paginile ei aspre statea in mana mea ca dovada ca totul fusese real. Sa nu ma parasesti…Dar cum as putea-o face cand nici macar nu te-am avut?
-Bella! ma trezi un glas din reverie. Mi-am ridicat privirea ca sa il vad pe Jasper cu ochii iesiti din orbite si cu o expresie de ingrijorare pe fata.
-Jazz…nu tipa la mine.
-Bella… esti….mahmura?
M-am uitat la el cu o fata vinovata.
-Deci avea dreptate! zise el cu o expresie de amaraciune pe fata. Ai fost cu Edward…Meg avea dreptate.
-El m-a luat de la bar, eram prea…
-Beata. Continua el.Nu intelegeam ce il deranja atat.
-Credeam ca esti altfel, Bella. Dar vad ca si tu te imbeti si pici in patul primului care se nimereste sa fie pe acolo. Zise el de data asta furios.
-Jasper, nu iti permit sa vorbesti asa despre mine! am tipat eu. Nu am facut nimic cu Edward si chiar daca as fi facut-o nu este problema ta. Este viata mea, Jasper, nu ai dreptul sa te bagi in ea! Nu ai dreptul sa imi spui ce sa fac si cu atat mai putin sa ma tratezi asa.
-Edward nu este o companie buna, Bella! Uita-te…
-Nu este treaba ta, Jasper! l-am intrerupt eu soptind printre dinti.
-Ai dreptate…zise el parca inecandu-se. Credeam ca…dar ai dreptate…Nu este treaba mea. Faci ce vrei cu tine, Bella. Dar Cullen….ma rog…
Jasper se indrepta catre iesire in timp ce eu il urmaream cu privirea. Il ranisem…Era prietenul meu si era ingrijorat. Nu ar fi trebuit sa ii vorbesc asa insa nu suportam modul in care imi zisese toate acele lucruri. Acum Jasper pleca suparat, iar durerea mea de cap data de mahmureala nu ma lasa sa merg dupa el. M-am indreptat spre camera mea, urcand incet scarile si sperand ca o sa ii treaca, sperand ca nu mi-am pierdut singurul prieten din Seattle. In drum spre camera mea mi s-a parut ca am vazut-o pe Meg cu o grimasa furioasa pe fata.
EDWARD:
-Si…ai petrecut noaptea cu Bella…zise Meg intr-o doara ca si cum nu ar interesa-o. Insa eu o cunosteam bine si stiam ca in acel ” ai petrecut noaptea cu Bella” se ascundea defapt un : “Idiotule, ce dracu’ a fost in capul tau!?”
-Nu e ce crezi Meg…
-Serios? pentru ca Bella a purtat o discutie destul de aprinsa cu Jasper azi. El era ingrijorat, iar ea…nu stiu daca mi s-a parut mie, dar ti-a luat apararea. Parea destul de pornita asa ca ma gandeam ca…
-Nu m-am culcat cu ea Meg! I-am zis eu plictisit aprinzandu-mi o tigara si asezandu-ma cu capul in poala ei. Nu am ajuns chiar asa…
-Mda…murmura ea.
-Desigur, Meg, am vrut sa o sarut ca un idiot, nici macar nu stiu de ce, iar ea a zis ceva despre mama si mi-a trecut.
Nu i-am zis asta, evident, pentru ca ar fi insemnat sa recunosc ca m-am simtit atras de Isabela Swan chiar si pentru cateva minute. Si nu stiu fata de cine ar fi trebuit sa recunosc asta…Fata de Meg sau fata de mine?
BELLA:
De ce reactionasem asa? De ce m-am ghemuit si mi-am scos ghearele asemenea unei pisici cand Jasper a incercat sa imi dea un sfat? Asta deveneam? O Bella care nu suporta ca cineva sa se bage catusi de putin in viata ei, o Bella care se imbata apoi isi petrecea noaptea prin cine stie ce camere? Asta eram eu acum? Si daca nu, ce eram? O gramada de celule care fac lucruri nesabuite dictate de creier?Cand toate celulele alea o sa dispara, o sa dispar si eu? Si daca dispar, ce las in urma?
EDWARD:
Degetele mangaiau usor corzile chitarei in incercarea de a scoate un sunet oricat de sugrumat.
-Ar trebui sa canti ce compui. Imi zise Meg uitandu-se in gol.
-Stii ca nu imi place Meg. Sa cant ce compun ma face sa ma simt dezvaluit in fata tuturor, o tinta exacta pentru parerile oamenilor.
-Oricum nu iti pasa de oameni sau parerile lor.
-Da. Oamenii sunt insignificanti, la fel si parerile lor.Si stiu ca m-ar afecta parerile lor si nu vreau asta.
Moment de liniste. Meg se uita in gol, eu ma gandeam la urmatorul vers.
-Te gandesti vreodata la mama ta? imi arunca Meg dintr-o data.
-Uneori…am recunoscut eu.
-Ieri a fost ziua lui Jasper si nu a dat nici macar un telefon. Poate ca frate’miu are dreptate. Poate ca ei nu-i mai pasa. Dar, atunci… ce fel de om sunt daca nu o pot face pe propria mea mama sa ii pese de mine?
-Stiu sentimentul, Meg…stiu sentimentul, i-am zis eu strangand-o in brate, iar imaginea privirii de gheata a tatalui meu de fiecare data cand se uita la mine imi aparu in fata ochilor.
-Sper ca o proasta ca in fiecare an sa dea macar un semn, zise ea strangandu-se in bratele mele ca un bebelus, mananc din priviri telefonul ala si imi sare inima din piept cand suna, imi sfaraie sufletul sa ii aud macar o data vocea, dar nu e ea.Avea cea mai frumoasa voce.Imi amintesc cum ne spunea povesti imitand vocile personajelor…nu i-am mai auzit vocea de 2 ani. 2 ani, Edward…
Nu i-am zis nimic. Stiam ca in asemenea momente era mai bine sa o las sa se descarce decat sa ii spun niste cuvinte stupide. Stiam exact despre ce vorbea. Stiam ca intr-un moment ca asta, amintirile navalesc peste tine, dar eu nu aveam nici macar amintirile. Si care este secretul? Cum poti sa lasi ceva in urma cand nici macar nu ai amintiri despre acel ceva?
The DayDreamers 