30. Being left behind

EDWARD:

Bluze de toate culorile zburau in toata camera, transformand podeaua intr-un covor de petice.

-NU IL GASESC! tipa ea exasperata.

-Bells, daca mi-ai zice ce cauti poate as putea sa te si ajut! i-am zis eu disperat, vazand cu pe pianina mea puneau stapanire camasi, bluze, tricouri si alte haine, furandu-i personalitatea.

-Un tricou…

-CE TRICOU!!?? am tipat eu. O miscare teatrala cu mainile in aer ar fi fost perfecta pentru a-mi exprima starea de spirit acum. Blugii venisera la putere: 5 perechi aterizasera pe pat, iar inca 2 PE CHITARA!! Pana aici! Ce tricou, Bells? am intrebat eu din nou.

-Cel alb!! imi raspunse ea exasperata, ca si cum eram atat de idiot incat sa nu-mi dau seama ca tricoul alb ii trebuia ei acum.

-Care dintre toate astea insirate pe aici? i-am raspuns eu nu fara sarcasm.

-Offf, nici nu inteleg de ce ti-am mai zis. Barbatii nu sunt buni in materie de haine.Zise ea gesticuland cu mainile in aer. Mama intotdeauna zicea ca… Vru ea sa continue, dar se opri la mijlocul propozitiei.

Si atunci mi-am dat seama ca nu un nenorocit de tricou alb era problema…era ceva in neregula cu parintii ei.

BELLA:

-Trebuie sa iau o gura de aer! am zis eu repede, iesind fara sa ii las lui Edward dreptul la un raspuns.

Nu stiam de ce spusesem asta…Defapt stiam, dar nu voiam sa recunosc. Ma durea sa stiu ca parintii mei uitasera…ca MA uitasera. Era ziua mea azi, iar ei nu isi adusesera aminte. Daca nu ar fi fost vorba de parintii mei, oricine ar fi zis ca ma port ca un copil. Sau poate daca as fi fost un copil as fi crezut ca vor sa imi faca o petrecere-surpriza. Dar eu nu eram copil, parintii mei nu erau aici, iar petrecerea-surpriza se spulbera in amintirea ultimei noastre conversatii la telefon. Ma lasau in urma…ca o pata pe un trecut perfect.

Asteptasem toata ziua un telefon de la ei, iar apoi mi-am amintit ca nu mai aveam vechiul telefon mobil asa ca i-am sunat de pe telefonul lui Edward si le-am lasat un mesaj cu numarul lui. Nu primisem niciun telefon…Ma lasau in urma lor dinadins. Nu era vorba ca au uitat de ziua mea, voiau sa uite de mine.

Ma plimbam de 15 minute si mi se parea ca nu ajung nicaieri. Cand mi-am concentrat atentia mai mult asupra drumului imi dadeam seama ca eu chiar nu ajungeam nicaieri. Dalele asfaltului erau aceleasi, si mi-am dat seama ca ma plimbasem inainte si inapoi in fata blocului timp de 15 minute.

Mi-am ridicat mainile si privirea catre cer si am tipat. Cand mi-am intors capul, l-am vazut pe Edward stand sprijinit de usa de la intrarea in bloc, cu vechea lui geaca de piele si cu un zambet in coltul gurii.

-Super! am mormait eu imbufnata, trantindu-ma pe scari. El arata bine, chiar si cu o geaca de piele trantita peste un tricou patat  cu care statea in casa, iar eu aratam ca o nebuna care se plimba incoace si incolo in fata unui bloc.Nu-i asa ca eram perfecti impreuna?

-Ce-i cu tine, Bells? intreba el cu un glas suav, asezandu-se langa mine pe scari.

-E ziua mea. Am zis eu sec.

-Si asta e un adevarat motiv de adevarata depresie! zise el sarcastic.

-E ziua mea si parintii mei nu au dat niciun semn, am continuat eu cu un oftat. Adica…te astepti ca macar parintii tai sa isi aduca aminte ziua in care ai venit pe lume, nu?

-Nu stiu, raspunse el cu cea mai inocenta fata. Nu cred ca am avut vreodata asteptari de la parintii mei.

Nu am simtit durere sau dezamagire in tonul lui. O lua ca pe un fapt. Pe mama lui nici nu o cunoscuse, iar tatal sau ii fusese un strain toata viata.Oare asa am sa fiu si eu intr-un final? Oare o sa ma obisnuesc cu indiferenta lor si o sa ma comport ca si cum nu ar fi existat?

-Chiar crezi ca vor sa ma uite, doar pentru ca nu am facut ce se asteptau ei sa fac? am intrebat eu dupa un moment de tacere.

-Avem asteptari de la persoanele apropiate noua. Cand acele persoane nu se ridica la masura lor, suntem dezamagiti.E ceva… uman. Parintii tai si-au imaginat ceva pentru tine, ca orice alt parinte, doar ca ei nu au fost dispusi sa accepte ca, prin plecarea ta, tu ai ales altceva.

-Atunci copiii sunt niste masinarii care ar trebui sa implineasca frustrarile parintilor?

-Partial…

-La tine totul e incalcit, Edward. I-am zis eu incercand sa il tachinez. De ce niciodata raspunsurile tale nu pot sa aiba decat doua cuvinte?

-Poate pentru ca nu imi place sa gandesc atat de simplu. Imi zise el afisand zambetul acela in coltul gurii.

-Deci acum am devenit fata risipitoare, am zis eu revenind la subiect.

-Toti avem putin din “fiul risipitor” in noi. Zise el ridicandu-se de pe scari si postandu-se in fata mea.

EDWARD:

Avea nevoie de ceva care sa ii distraga atentia…Stiu ca nu era stilul ei, dar avea nevoie de asta.

-Acum…i-am zis eu, ce ar fi sa mergem intr-un bar si sa o facem lata?

-Vrei sa ma imbat ca sa uit ca parintii mei au uitat de mine? intreba ea privindu-ma ca pe un om nebun.

-Pe mine ma ajuta cand vreau sa uit. Plus ca ultima data cand te-ai imbatat nu a fost asa rau, nu?

-Am ajuns la tine in pat…

-La propriu.

-Bine…fie. Zise ea infranta. Mi-ar prinde bine o bere acum, continua prinzandu-ma de mana in timp  ce ne indreptam catre cel mai apropiat bar.Si mi-ar prinde bine sa ajung la tine in pat dupa aceea…la figurat.

Advertisements

4 Comments

Filed under Uncategorized

4 responses to “30. Being left behind

  1. Awwww, ce parintii are :(:(:(:(

    Faza cu tricou e de atunci ?:)):))

    O s-o faca lata, o s-o faca lata :x:x

    :)):))

    Astept cap urmator, desi nu stiu cand o sa mai intru si nici tu, ca a inceput nenorocita aia de scoala =((=((=((

    Loooovvveee Zuuuzzz

  2. ma indragostesc de Edward al tau.

  3. ador conversatiile dintre ei, sunt minunati impreuna!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s