13.Closer and closer

BELLA:

Am fost trezita de zorii unei noi dimineti. Am deschis ochii si am incercat sa ma obisnuiesc cu lumina, dar nimic nu imi era cunoscut.NIMIC NU IMI E CUNOSCUT!!!

Am sarit ca arsa si am inspectat camera in care ma aflam. Multe haine si carti in dezordine, o chitara si o canapea extensibila, acompaniate de un miros persistent de tutun si menta. Cand am dat un ocol camerei am dat de privirea intrebatoare a lui Edward. EDWARD!?

-Neata! zise el degajat stand in fund pe canapea, langa picioarele mele. Am vrut initial sa verific daca sunt dezbracata, dar ma gandeam ca as fi prea ridicola. Ce facusem oare cu Edward?

Probabil ca gandurile mi se afisau pe fata pentru ca Edward imi zise cu un zambet sarcastic:

-Stai linistita, nu m-am atins de tine.

-Unde ai dormit? am intrebat neincrezatoare.

-In pat unde altundeva? E patul meu, Bella. Daca trebuie sa te aduc pe tine beata nu inseamna ca trebuie sa ma sacrific eu si sa dorm pe jos.

Privirea de pe fata mea persista.

-Nu ne-am tras-o Bella! exclama el disperat in timp ce se ridica de pe canapea. Erai mult prea beata, Tyler avea treaba cu una din tipele cu care venise – poate chiar cu amandoua- iar Meg a imbratisat prima buda care i-a iesit in cale sa isi verse matele in ea.Nu voiam sa te duc in starea aia la pensiune, in primul rand pentru ca nici eu nu eram tocmai treaz si in al doilea rand pentru ca nu voiam o morala dinaia lunga de ma facea sa dorm de la Jasper. Multumita? incheia el ca un elev cuminte care tocmai isi spusese lectia.

-Da…am ingaimat eu inca socata. Mersi…Cred.Suna destul de logic. Eu ma imbatasem pentru prima oara in viata mea si probabil facusem destul de urat, el era singurul care putea sa ma duca acasa( dar nu tocmai acasa la mine).Nu era obligat sa plateasca pentru betia mea si sa doarma pe jos din cauza mea. A dormit in patul sau…langa mine…

-Da, ma rog…esti o fiinta tare ciudata, Bella. Zise el indreptandu-se spre baie.

Dupa cateva secunde am auzit apa de la dus curgand si ma gandeam daca sa plec sau sa raman. Mai intai ar trebui sa ma dezmortesc putin.

M-am ridicat usor din pat si mi-am intins oasele, apoi am inceput sa ma plimb prin camera mica( fara vreo intentie de a cerceta) si atentia mi-a fost atrasa de un pian. Mai degraba o pianina… Mi-am plimbat degetele de-a lungul clapelor, iar pianul a scos niste sunete de parca era pe moarte la atingerea mea. Am auzit apa de la dus oprindu-se pentru o fractiune de secunda, apoi pornind iar. Probabil Edward  voia sa se asigure ca nu ii stricasem nimic. Am vazut si chitara cu niste foi de partitura imprastiate pe jos, dar m-am abtinut de la impulsul de a-i atinge corzile pentru a nu repeta experienta cu pianul. Eram sigura ca daca i-as fi rupt o coarda, Edward avea sa ma stranga de gat cu ea.

Privirea mi-a cazut pe un teanc de carti aflate langa fereastra. Le-am luat pe toate la rand uitandu-ma peste titluri. Fiesta de Hemingway, La Rasarit de Eden si alti clasici. Atentia mi-a fost captata de o carte ce nu era scrisa de vreun clasic ci de un autor contemporan  cu un nume mai greu de pronuntat. Sa nu ma parasesti era numele carti, iar cand l-am citit un fior mi-a strabatut tot corpul fara sa stiu de ce.

-E o carte foarte buna, se auzi vocea lui Edward , facandu-ma sa tresar. Probabil eram atat de absorbita de titlurile cartilor incat nu mi-am dat seama cand a iesit din baie.

-Nu stiam ca iti plac cartile romantice. I-am zis eu judecand dupa titlul acelei carti.

El imi arunca zambetul sarcastic de mai devreme:

-Nu e romantica. E despre niste oameni diferiti, care incearca sa intre in normalitatea lumii din care fac parte. De cand se nasc si pana mor incearca sa faca ce fac si ceilalti desi ei nu sunt ca ceilalti.

-Aha…am zis eu fara sa inteleg prea multe.

-Poti sa o iei.Citeste-o si dupa aceea mai vorbim.

-Mersi! am soptit eu atat de incet incat nu eram sigura daca m-a auzit.

Daca faceam o reviziune a zilei mele pana in acest moment nu parea foarte credibila: ajunsesem cumva acasa la Edward, dormisem cu el in acelasi pat, iar acum imi povestea despre o carte ca si cum am fi fost cei mai buni prieteni.

Linistea dintre noi persista pentru un minut. El statea pe marginea canapelei si privea pe fereastra, iar eu stateam la marginea ferestrei si il priveam pe el.

-In legatura cu aseara…am inceput eu incercand sa sparg tacerea. Stiam ca nu il prea interesau pe el motivele betiei mele, dar acea liniste ma surzea.

-Nu trebuie sa imi explici, ma intrerupse el.Ai incercat ieri sa imi zici ceva. Ceva cu parinti si dezamagire. Cred ca am prins ideea, continua zambindu-mi de data asta mai cald.

-Aha. A fost tot ce am putut sa zic.

-Parintii astia sunt un mare rahat nu? zise el deodata.

-Aproximativ…Iti spun tot timpul: “Fa ce vrei! Este alegerea ta!” , dar sa te fereasca Dumnezeu sa faci ceva cu care ei nu sunt de acord ca se abat peste tine toate nenorocirile lumii.

-Venirea ta in Seattle este ” ceva-ul”  cu care ei nu au fost de acord. Zise el mai mult ca pe o concluzie decat ca pe o intrebare.

-Nu au stiut ca vin in Seattle.De fapt nici eu nu am stiut…Recunosc ca poate nu am procedat asa cum trebuia, dar n-am vazut alta varianta. Eram prinsa si trebuia sa scap cumva altfel ma sufocam.

Nu stiam de ce ii ziceam toate astea lui, dar simteam ca EL mai bine ca oricine ma va intelege.

-Toti suntem prinsi, zise el intorcandu-se spre mine cu o expresie de intelegere pe fata.

-In ce sens?

-In orice sens. Suntem limitati si prinsi de propriile noastre ganduri si idealuri. Trebuie sa fim cei mai buni, trebuie sa excelam, trebuie sa avem succes pentru ca a avea putin nu ne face fericiti, nu este indeajuns pentru super-inteligenta noastra, pentru super- capacitatea noastra…

De data asta era complet intors spre mine.

-Si cum poti sa scapi? am zis eu deodata interesata.

-Trebuie sa…imi lua mainile intr-ale sale si incepu sa se joace cu degetele mele. Trebuie sa uiti de tot ce iti este implantat in creier inca de cand esti mic. Trebuie sa uiti de toate rahaturile gen: ” Esti cel mai bun, trebuie sa fi in varf, pentru ca poti!”, trebuie sa cauti ceea ce te face fericit si sa stii unde sa te opresti. Pentru ca daca apoi vrei mai mult s-ar putea sa pierzi fericirea pe care o ai, iar apoi te vei considera prea bun ca sa cobori din nou la ea din varful muntelui de succes pe care l-ai urcat.

Caldura mainilor lui imi inebunea simturile.Se juca cu mainile mele, atat de concentrat de parca ar fi trebuit sa taie cablurile unei bombe cu ceas.

Se uita adanc in ochii mei si am simtit influenta lor asupra mea. Acel albastru- cenusiu in care ma pierdeam, care imi atrasese atentia inca de prima oara cand l-am vazut.

Ochii albastrii se apropiau de fata mea mult, mai mult, din ce in ce mai mult, pana cand ajunsesera la doar cativa centimentri de mine.

-Jasper mi-a povestit despre mama ta! m-am trezit eu ca spun intr-un moment total inoportun.

Ochii albastrii se blocara brusc.Imi dadu drumul mainii si se ridica de pe canapea incruntat.

De ce spusesem asta? Oare ma speria atat de tare perspectiva de a-l saruta pe Edward Cullen incat eram in stare sa zic orice prostie pentru a evita asta?

EDWARD:

Cine se credea? Cine se credea sa aduca vorba de mama? De ce i-a venit deodata sa aduca in discutie un trecut al meu pe care nu aveam sa il discut. Probabil imi povestise despre ea, iar acum se astepta sa ii spun si eu despre mine. Dar lucrurile nu mergeau asa…Si idiotul ala de Jasper! O sa ii pocesc mutra aia draguta data viitoare cand il vad!

-Ar fi mai bine sa pleci, Bella! i-am zis eu pe un ton dur stand cu spatele la ea. Pentru un moment nu s-a auzit nimic, apoi am auzit un fosnet, ca si cum ea se incalta sau se pregatea sa plece. Nu am putut sa ma intorc cu fata. Imi era frica sa nu cedez nervos. Sa nu o iau de umeri si sa o zgudui tare si sa o intreb cine se crede ea ca  sa imi pomeneasca de mama?

Trecu usor pe langa mine si se indrepta spre usa.

BELLA:

-Bella! striga el, iar eu m-am intors cam brusc sperand ca ii trecuse si ca imi va zice sa mai raman.

-Ti-ai uitat cartea! imi zise el pe un ton perplex.

EDWARD:

-Mda… ingaima ea si se intoarse dupa carte. Apoi pleca….

Am ramas din nou numai eu in mizeria apartamentului meu si a vietii mele, intrebandu-ma de ce nu puteam vorbi de mama? De ce era ca o bariera pe care nu puteam sa o trec cu nimeni? Nici macar cu Meg…

Aveam sa fiu singur pentru tot restul vietii pentru ca aveam sa alung pe oricine ar fi vrut sa stie ceva despre viata mea. De lucrul asta eram destul de sigur…

Advertisements

1 Comment

Filed under Uncategorized

One response to “13.Closer and closer

  1. cum sa faca asta, cum sa spuna asta in momentul ala???/cum.. aa am tot uitat sa-ti spun ..esti incredibil de profunda.. citesc si..ceva se zguduie in mine:D

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s